Paltinul si valea Doftanei
In judetul Prahova, la 120km de Bucuresti vei descoperi un loc de un farmec aparte, care in timpul perioadei comuniste a fost un edificiu autentic. Cheile Doftanei sunt la cativa kilometric de lacul Paltinoasa, iar in zona mai puteti descoperi si ruinele Bisericii Vechi din satul Traisteni sau Rezevatia Glodeasa, veche de peste 100 ani, plina cu brazi naturali. Se pot face drumetii, foc de tabara sau popas la stana, unde poti asculta legende povestite de ciobanii locului.

Cheia – Muntele Rosu
Tot la Poalele Ciucasului poti gasi o alternative pentru o drumetie reusita iar Valea Teleajanului si Muntii Ciucas ofera o panorama splendida. Daca vei reusi sa urci pana sus vei constata ca privelistile sunt incredibile iar pantele si stancile sunt spectaculoase. Daca tot ai ajuns aici, poti gusta din delicioasele retete traditionale.

Muzeul Chihlimbarului
La Colti in judetul Buzau puteti gasi una dintre cele mai frumoase colectii de chihlimbar din tara si din lume, construita fiind de catre locuitori in 1973. Aici puteti gasi expuse pietre semipretioase, flori de mina, bijuterii din epoca moderna dar si obiecte de etnografie si arta populara. Colectia de chihlimbare este foarte mare si diversificata, nuantele de culori variind de la negru opac la verde, maro pana la galben stralucitor.

Barajul Siriu
De la Colti poti continua drumul spre Brasov, iar dupa 80 de km ajungi la barajul Siriu, inconjurat de masivele Siriu si Penteleu, un loc foarte frumos, unde apele raului Buzau se varsa in lacul de acumulare strajuit de paduri. Tot in aceasta zona gasiti si viaductul Giurca, cu o lungime de 276 metri, dar si cascada Pruncea, dupa un drum de 5 kilometri pe serpentine.

Ruinele Cetatii Poenari
Se afla in vecinatatea barajului Vidraru, pe un varf de munte. Cetatea a fost construita de Negru Voda si a servit ca resedinta secundara a lui Vlad Tepes, rolul initial al acestia fiind de fortareata. Aici se ajunge urcand o scara cu 1480, dar odata ajunsi sus privelistea asupra barajului si a muntilor Fagaras este mirifica.

Sursa: unica.ro

Autor: Gandalf

Ne-am hotarat dara sa mergem in teambuilding. Fiecare dorea alta locatie, asa ca am pus pe bilete mai multe locatii dupa inima fiecaruia, din palarie a iesit “Retezatul“. Am stabilit data si cand aceasta a venit am purces la drum.

Vineri dimineata am stabilit sa plecam la ora 8. Pentru ca in grup erau mai multe fete normal ca am plecat la 11 avand in vedere ca fetele trebuie sa arate bine si in creierii muntilor, sa le placa ursii. Drumul a fost lung dar placut, iar cand am ajuns, pensiunea la care am stat ne-a lasat fara cuvinte ceea ce a fost bine pentru ca imi vajaia capul de discutii despre machiaje, si moda, si zumba. Ne-a placut, deja ne faceam planuri sa ne angajam la ei, sa ne putem muta acolo definitiv. Dupa ce-am mancat ne-am odihnit (mai mult eu fiind batranul grupului) cateva ore si apoi mai tarziu in noapte am stabilit ruta de a doua zi. In toiul noptii am facut un  foc de tabara cu mici, bere si … fara manele ca suntem mai punk.

Sambata dimineata ne-am trezit si am pornit ca o adevarata fratie a inelului, fiind chiar noua ca si eroii din prima parte a trilogiei. Deci am decis sa vedem lacul Bucura si in drum spre el barajul de acumulare de la Rau de Mori(a).

Eu, fiind misticul grupului si in acelasi timp si cel mai in varsta m-am autointitulat Gandalf si pentru a mai adauga o asemanare mi-am facut rost si de un toiag in care sa ma sprijin pe tot parcursul drumului. Ne-am ratacit prin padure fiind toti crescuti pe strazile de beton ale oraselor.

Purtatorul inelului care chiar avea verigheta pe deget (nu la gat) a fost Roxana, o alta asemanara fiind si inaltimea ei care nu o depasea pe cea a lui Frodo si care avea cam aceeasi tragere de inima de a merge pe distante mari ca si hobitul.

Fratele ei, aka Brother B. fiind cam cel mai robust si care a si avut in spinare “desaga” cu mancare si 2 sticle de apa, a devenit Samwise Gamgee.

Dumitru, nu s-a simtit nici el in elementul sau pe potecile dintre munti, dar macar toata excursia a avut impresia ca este “Suveranul” Aragorn si l-am lasat sa creada ca este Regele Oamenilor, desi el era Boromir care a stat in spate alaturi de “Frodo”, cred ca vroia sa-i ia inelul, desi  nu trebuia sa incerce prea tare Roxana fiind atat de obosita incat nu mai avea mult si arunca si verigheta si isi dadea si sotul numai sa se intoarca la cabana.

Adevaratul Aragorn a fost Daniel, care a fost cu ideea plecarii, un adevarat lider si organizator, he he. El fiind si cel mai inalt din grup ii puteam spune foarte lejer “Strider” (Pas Mare).

Elful Legolas, care este cel mai efeminat din fratie a fost Rodica, ea avad si parul asemanator elfului, lung si blond, pe care l-a tinut peste urechi si n-am apucat sa vad daca sunt ascutite si mai era si suficient de usoara incat cred ca nu se afunda in zapada cand merge, nu ca ar fi fost zapada.

Raluca si Iulia au fost cei/cele care s-au asemanat cel mai mult cu personajele Merry si respectiv Pippin inca este singura care a ramas cu porecla). Cele doua tinandu-se numai de ghidusii, alergand ba in fata ba in spate, incercand sa-i fure toiagul lui Gandalf si gandindu-se numai la bautura, cantece si mancare.

Singurul personaj ramas este Gimli, aici asemanarile cu Gina au fost cam reduse, dar fiind singura fara personaj i s-a dat din oficiu. Poate asemanarile ar fi ca era cea mai apropiata elfului Legolas si ca era mai scumpa la vorbe.

In aceasta formatie am pornit sa vizitam mai multe obiective, iar questurile noastre au avut ca rezultat de la epic fail la legendary win, doar la o diferenta de o zi. Prima fiind ca nu am reusit sa vedem lacul Bucura decat in poze, iar in a doua zi am reusit sa vedem Schitul si Cetatea Colt (despre care vorbeste Jules Verne in cartea “Castelul din Carpati”), apoi  Sarmizegetusa Ulpia Traiana care ne-a impresionat pe toti profund, Castelul Huniazilor, unde nu era nici urma de sauroni, orci, uruk hai sau sarumani, dar era plin de un grup galagios de “goblini” de generala care au venit in vizita.

Urmatoarea oprire a fost in Targu-Jiu, care mie, mi-a trezit amintiri de acum aproximativ 25 de ani. Am vazut Coloana infinitului, care celor ce au vazut-o prima oara nu li s-a parut foarte infinita, se asteptau sa fie ba mai lunga, ba mai groasa, ba mai… infinita.

Apoi am fost si am vazut monumentul pupaciosilor, unde ne-am facut fel de fel de poze, iar eu am vizitat repede imprejurimile amintindu-mi de fantana arteziana in care am cazut in urma cu un sfert de secol si care atunci imi ajungea pana la gat, iar acum pana la genunchi si nu, nu a secat ea. Apoi am vazut foisorul de unde priveam duminica fanfara cantand, iar dupa  aceasta scurta trecere in revista a zonei imediat apropiate Portii sarutului, am mers sa vedem Masa tacerii, unde am facut multa galagie si inca un set de poze gen, eu cu masa tacerii, eu cu scaunul tacerii, eu cu gardianul care pazeste masa tacerii si tot asa.

Pentru ca s-a facut tarziu, am purces la drum catre casa. In drum, pe la Horezu, ne-am oprit sa mancam ceva si ne-am imprietenit cu ospatarul Catalin si ne-am facut poze si cu formatia care a inceput brusc sa cante de ne-a facut sa sarim de la masa si inimile din noi. Ramnicu Valcea si in general Judetul Valcea este unul dintre preferatele mele, numele lui potrivindu-se cu denumirea zonei de unde proveneau hobitii “The Shire” care a fost tradus la noi Valcea, sau comitatul.

Am ajuns acasa tarziu neurmariti de “wraith” sa ne dea amenda pentru viteza sau alte lucruri.

Per total cred ca si domnul Tolkien s-ar fi distrat cu noi si probabil ca imaginatia i-ar fi fost stimulata pentru inca 2-3 carti.

De data asta am facut altfel, am tras la sorti dintre obiectivele turistice inscrise pe 2rism.ro si am avut grija sa fie 2 bilete cu Parcul National Retezat

Asa ca am plecat la drum pe traseul : Bucuresti-Pitesti-Ramnicu Valcea-Targu Jiu-Petrosani-Hateg-Hunedoara-Rau de Mori

Eu o sa relatez in scurta mea compunere turistica despre Parcul National Retezat, colegii mei vor scrie de restul obiectivelor vizitate : Sarmizegetusa, Castelul Huniazilor, Targu Jiu.

Drumul pana la intrarea in Parcul National Retezat, pe aceasta ruta, este unul destul de bun, cu exceptia portiunii dintre Petrosani si Targu Jiu (E79) care, in afara de faptul ca nu a fost asfaltat decat o singura data de cand exista, are si multe portiuni in care se lucreaza din cauza caderilor de pietre si a carosabilului surpat. In schimb, de la Targu Jiu inspre Hateg, te poti distra destul de bine prin viraje, pe un asfalt cu adevarat European.

Localitatea Rau de Mori este asezata intre Hateg si Sarmizegetusa, la 7 km de intrarea in Parcul National Retezat prin zona Barajului Gura Apelor, pe drumul judetean 685.
Vezi harta aici

Rau de Mori impresioneaza pintr-un peisaj specific zonei, o localitate curata, drumul de acces este foarte bun. Mergand inca 5 km inspre Barajul Gura Apelor, ajungi intr-o zona in care s-a dezvoltat turismul la pensiuni. Majoritatea pensiunilor care sunt aici au beneficiat de fonduri europene deci conditiile de cazare sunt foarte bune, gasesti locuri in care cu adevarat poti sa te relaxezi la conditii de 3 stele+ cu preturi foarte accesibile.

Dupa ce ne-am instalat la o pensiune de acest gen, am plecat catre Parcul National Retezat in directia Lacul Bucura. Lasand in urma satul Rau de Mori am urcat cu masinile spre Barajul Gura Apelor pe un drum bun in prima lui parte, si putin mai prost pe ultimii 2 km, insa accesibil. Drumul care ajunge la Baraj se continua prin rezervatia naturala, dupa ce se trece de o bariera la care se platesc 7 RON taxa auto, 4 RON taxa de persoana. Drumul fiind destul de prost am ales sa lasam masinile la baraj si sa pornim pe jos.

Drumul este unul forestier, din el pornind trasee montane cum ar fi : Crucea Traznitului, Lacul Zanoaga, Lacul Bucura, Lacul Ana (in Retezat sunt 80 de lacuri! ), Muntele Slăveiul, Şaua Pintenul Slăvei.  Ca sa ajungi de aici pe Vf. Retezat, va trebui sa parcuri traseul de 11h pana la lacul Bucura, dupa care sa uric inca 4 ore pana pe varf.  Noi nu am avut conditia fizica sa facem asa ceva asa ca am mers timp de 6 ore prin Parcul Retezat, timp in care am acoperit 30 km (dus-intors) si peisajul a fost unul pe care am tinut neaparat sa-l fotografiem cum am putut mai bine:

Recomandam tuturor celor care vor sa mearga in Retezat sa isi ia documentatia de pe internet privind traseele montane si caile de acces. Acolo nu veti gasi mai nimic, hartile din padure sunt la distante foarte mari intre ele si destul de vagi: au o rezolutie proasta, nu au scara ca sa stii care sunt distantele cu adevarat, nu ti se arata niciodata unde te aflii pe traseu raportat la o harta. Pe noi nici localnicii nu ne-au ajutat prea mult, 3 din 4 ne-au trimis pe piste gresite, asa ca bazati-va numai pe voi!

Lacul Bucura este principalul obiectiv turistic dupa parerea noastra, care nu trebuie ratat intr-o calatorie in aceasta parte a tarii. Lacul se afla sub Varful Peleaga si Saua Bucurei la 2040m altitudine. Este cel mai mare lac glaciar din tara. Principala cale de acces catre el este pe la Lacul Gura Apelor de care am amintit mai sus. Traseul in mod normal are 11 ore, in cazul in care se pleaca pe jos de aici.

Traseu turistic: Gura Apei (998 m) — în aval de Lunca Berhină (1229 m) — Crucea Trăsnitului (2075 m) — Dosul Slăveiului (2346 m)— lacul Bucura (2041 m).

Noi recomandam in cazul in care aveti masini de teren (sau unele la care nu prea tineti) sa mergeti pe drumul forestier 30 de km, in acest fel scutiti cam 4-5 ore de mers pe jos, ceea ce inseamna ca va puteti intoarce in aceeasi zi, fara a fi nevoie sa petreceti noaptea acolo.

Pentru campare aveti urmatoarele variante: lânga cabana Pietrele, lânga cabana Rausor, in poiana Stana de Rau, în caldarea Obarsia Nucsorii.

Daca articolul meu nu te-a convins inca sa pleci in Retezat, pot sa adaug ca o parere personala, ca este una din cele mai frumoase zone montane in care am fost la noi in tara, tocmai din cauza ca si-a pastrat aerul salbatic, oamenii care vin aici respecta natura si asta se vede.

• Conecteaza-te si adauga oferte de cazare
• Adauga noi prieteni in reteaua de turism
• Vezi profilurile unitatilor de cazare
• Adauga poze, filme si oferte
• Creeaza un grup de prieteni

Intra acum si conecteaza-te www.2rism.ro

Cabana Fantanele

Pentru ca am ajuns tarziu in noapte la Durau, ne-am cazat repede si am decis sa ne odihnin pentru a fi pregatiti a doua zi. De dimineata ne-am verificat bagajele si am pornit catre intrare in traseu unde am platit taxa de vizitare, am luat cate o harta si am inceput sa urcam. Am ales sa urcam pe traseul Durau – Cabana Fantanele – Cabana Dochia (marcaj: banda rosie, timp de parcurs aproximativ: 4h). Primul popas Cabana Fantanele (1220m). Pe terasa din fata cabanei am savurat un ceai privind peisajul.

Caciula Dorobantului

Cu forte proaspete traseul ne poarta catre urmatorul obietiv, Curmatura “La morminte”. A fost astfel denumita in timpul luptelor din cel de al doilea razboi mondial, acesta fiind locul in care mai multe zeci de oameni, soldati rusi si nemti, si-au gasit sfarsitul.

La iesirea din padure in golul de munte numit Curmatura Arsitei patrunzi direct in mirifica lume a stancii de Ceahlau. Aici iti apare in fata Caciula Dorobantului, cea care pazeste intocmai ca un strajer poteca ce leaga Cabana Fantanele de Cabana Dochia.

Statia Meteo

Cei care au denumit stanca au asemuit-o cu un soldat din Razboiul de Independenta de la 1877 (dorobant), soldat ce sta sa pazeasca muntele. Privita din partea Izvorului Alb seamana cu o furca, de aici si denumirea de “Furculita”, denumire data de localnici.

Las in urma Dorobantul si imi continui drumul catre Dochia trecand pe lana Piatra Lata din Ghedeon si Panaghia, alte doua formatini stancoase a caror aparitie sfideaza parca relieful si iti taie rasuflarea cu prezenta lor impozanta.

In drumul nostru lasam, in partea dreapta, Varful Toaca dorind sa cautam locuri la cabana Dochia si mai apoi sa urcam fara prea mult bagaj pana pe varf. Zis si facut! Mergem la Cabana Dochia (1904m), discutam cu cabanierul si reusim sa ne cazam cu totii (6 persoane) in singura camera libera, mai degraba un buncar sapat in stanca muntelui, spre spatele cabanei, o camera fara usi sau ferestre exterioare.

Cabana Dochia

Cabana Dochia are o istorie indelungata, incepand inca din 1906 cand profesorul Gh. Panu a ridicat aici un adapost (o coliba) ca sa-i serveasca in drumetiile prin zona. In 1910 a fost ridicata pe locul fostei colibe o casa din pietre lipite cu lut, iar mai apoi in 1913 un comitet intrunit special a hotarat construirea unei cabane din beton armat.

Vedere din fata cabanei

Pentru constructia cabanei au fost carate materialele folosind animale de povara si care cu roti mici, formand caravane ce urcau materialele pana pe munte in 9-10 ore/zi. Dealungul timpului cabana a suferit o serie de reconstructii si renovari in urma carora a capatat forma actuala.

Dupa ce ne-am cazat am pornit, echipati cu sticle de apa si aparate foto, catre Varful Toaca (1904m). Privelistea de pe varf este splendida! In zilele senine poti privi departe pana la Bicaz (se vede luciul apei), iar daca iti intorci privirea vezi salbaticia reliefului golas cu stanci sculptate parca si vai cu palcuri de conifere. In functie de noroc poti intani pe aceste creste si capre negre, ori daca vii in anotimpul potrivit gasesti flori de colt.

Odata cu lasarea serii ne retragem catre cabana pentru a ne hrani si a sta la povesti in fata unei cani de vin. Dupa un papa bun la cabana, o sticla de vin si multe povesti, ne-am retras catre camera rezervata, fiind destul de obositi.

A doua zi de dimineata am iesit la o sesiune de poze pe langa cabana profitand de lumina buna si privelistea minunata. Frigul dimineatii pisca desi nu eram imbracat subtite. Am fotografiat ceea ce consideram ca trebuie fotografiat si m-am intors in cabana pentru micul dejun si pentru a stabili cu restul grupului traseul de intoarcere.

Am studiat harta si am decis sa ne intoarcem pe traseul Cabana Dochia – Cascada Duruitoarea – Durau (marcaj: cruce rosie, timp mediu de parcurs aproximativ: 5h). Desi traseul era inchis pana pe 15 mai am discutat cu cabanierul si am decis, ca fiind bine echipati, putem parcurge fara probleme zonele mai greu accesibile.

Dar ca sa nu va plictisesc cu un articol lung si greu de citit, traseul de intoarcere il voi descrie intr-un post viitor.

Serban Razvan
www.serbanrazvan.com

Sat component al comunei Şaru Dornei, situată la marginea sudică a Depresiunii Dornelor, această  mică localitate este traversată de  pârâul Neagra, cel care este răspunzător de ,,spargerea” marelui crater al Călimaniului, numit ştiintific calde(i)ră.

Deşi  este aproape de oraşul staţiune Vatra Dornei, la doar 20 de kilometri-la intrarea dinspre Poiana Largului, faceţi stânga către Panaci şi apoi dreapta spre Neagra Şarului-GuraHaitii-; acest loc mirific te poartă înapoi în perioadele în care pădurile erau neumblate, iar animalele se adăpau nestingherite din apa pârâului Haita, afluent al Negrei.

Nu vă speriaţi, nu este nicio haită, de lupi  sau de altceva, haitul era doar un baraj făcut pe râu cu un lac în amonte pentru adunarea buştenilor în perioada  plutăritului din Moldova, adică până pe la 1960 când încep lucrările la barajul de Bicaz.

Intrarea în Parcul Naţional Călimani se face la capătul acestei comune pe un drum asfaltat şi cimentat de lucrătorii de la fosta carieră de sulf din inima acestor munţi. Dezastrul ecologic produs în caraterul acestui vulcan stins de 1 milion de ani nu are corespondent în ţară. Ecologizarea zonei este însă o realitate palpabilă, astfel că regiunea va fi redata circuitului natural, însă refacerea ecosistemelor va dura zeci de ani.

La Gura Haitii găsiţi şi cazare la Pensiunea Perla Călimaniului, găsiţi şi hribi şi smântânei, găsiţi şi flori de colţ pe versanţii Pietrosului, cel mai înalt vârf din aceşti munţi vulcanici( 2100 de metri), găsiţi mai ales căldură şi ospitalitate bucovineană. Iar ca bonus puteţi face şi turism ecvestru, cu căluţii de la ocolul silvic aflat peste drum de pensiune.

www.plecatdeacasa.blogspot.com

Pana iesim din Bucuresti mai bagam niste Queen, lasand Rammstein-ul pe mai tarziu. De la Pitesti, iesim repede pe drumul spre Curtea de Arges si oprim pentru cateva clipe si la poarta manastirii. Ana este tot intre ziduri, iar regii inca isi dorm aici somnul de veci.

Un car cu boi isi duce rotile pe asfaltul orasului.

Satele de sub munte sunt deja asaltate de oraseni.

Inainte de amiaza suntem pe Vidraru. Salut in drum si intrarea pe Valea lui Stan, deja cunoscuta, dar cu dorinta de revedere a stancilor pline de aventuri. Desi abia s-a deschis drumul, grataragii l-au inclus deja in destanatiile fumigene de weekend. Pet-urile sunt si ele la locul lor, in Argesul poluat.

Cum sunt pe Transfagarasan, nu se poate sa nu il sun pe Relu sa vad daca nu cumva este prin zona. este! E Montaniada si el este maestru de ceremonii. Indraznesc sa ma gandesc un pic la o tiroliana sau un rapel, ca pe vremuri, dar imi aduc aminte ca lista de vizite pe ziua de azi este lunga si las distractia asta pe alta data.

Revedea cu Relu vine la pachet cu revederea lui Mircea Baniciu. Imi aduc aminte ca l-am cunoscut cu multi ani in urma, pe cand aplaudam si cantam la inregistrarea albumului Ciripituri al mici pasari Colibri, formata din oameni mari. Isi aduce si el aminte de Motul Pitis, ne cuprinde un pic nostalgia, iar interesul se muta apoi la ceaunul in care se naste bulzul.

Nea Vasile este mandru sa transforme malaiul si urda proaspata intr-o minune care numai in munte are gustul poftei de vacanta la bunici..

Cu ochii la copiii de peretii de la concurs, nu ratez totusi Transalpul lui Alex parcat pe marginea soselei. Ce mica e lumea…sau mai bine zis cum e lumea peste tot!

Cu flori colorate in par, ma bucur ca nu am ramas in Bucuresti peste weekend si ca Soarele este cu noi pe drum. Frunzele de mesteacan ori de fag atarna in perdea pe ramurile inca in verde crud.

Era prin 2004 cand faceam cunostinta cu Transfagarsanul din saua unor doua roti, cu o zi inainte de a se inchide drumul, la un sfarsit de octombrie insorit. Si tot pe Transfagasran, vara trecuta admiram Calea Lactee, pentru prima oara in acest spectacol de lumina, cu speranta de reatingere a Moldoveanului.

Stam un pic de vorba cu norii de la acelasi nivel si nu scoatem cutitul sa taiem ceata. Nu mai salutam Balea, ascultand chemarea bunatatilor de la Albota. Spuma izvoarelor de munte se da in spectacol sub forma de cascade pe versantii mandrii ai Fagaraului. Un covor de cimbrisor isi raspandeste aroma cu amintire de ceai baut pe cresta in Crai cu ani in urma, la usa cortului.  Daca tot nu am ajuns la Cluj cum stabilisem initial si am ratat bunatatile lui Adi Hadean, m-am consolat cu cele de la Albota. Am ales in farfurie un pastrav afumat cu hrean iute de plangi cand il mananci mai mult decat dupa orice dor nebun. Ascult sfatul Monicai si nu ratez nici inghetata de casa cu lapte cu gust de lapte si o afinata (murata nu aveau). Si nici socata nu a fost rea! Mai departe mai ca imi pare rau ca de data aceasta nu eu am fost cea care a ales drumul fara afalt, ci Cristi. Ma bucur de praful drumului ce duce de la Arpasul de Sus mai departe spre Ucea, Vistea si Victoria, pana la Sambata de Sus.

Poposim pret de cateva clipe si la Manastirea Sambata, dupa ce am luat apa proaspata si rece de la izvorul parintelui Arsenie Boca. Izvorul este aproape de Casa Zmeilor, dar zmeii nu erau acasa…si nici buzduganele nu erau aruncate, asaca nu am mai pierdut vremea sa ii asteptam.

Ce trista mi se pare ideea de bloc la munte! De fapt, trista mi se pare ideea de bloc, dar parca doare mai tare sa stai intr-o cutie de beton si in fata sa ai Fagarasul, ca in cazul orasului Victoria, sau Piatra Craiului, ca in cazul Zarnestiului. Sau…e mai bine ca te consoleaza?

O barza sprijina un stalp intr-un picior. Alte patru si-au dat intalnie la ceas de seara intr-un cuib uscat.Ulitele ne readuc cu gandul la Mircea Baniciu si la Viata la tara cantata de el. Doar cocosul nu apare.

Depresiunea Fagarasului este impodobita de balarii colorate si acoperita cu nori de poezie. Am schimbat Rammstein cu Cartarescu si aflam de ce iubesc barbatii femeile. La povestea din Irlanda apare fantoma pe care speram sa nu o intalnim la templul de la Sinca. Dar…nu o intalnim ca nu mai avem vreme. Se lasa intunericul cand trecem spre Poiana Marului si parca nu am curaj sa merg in templul misterios la ceas de seara. Lasam Sinca pe alta zi, din pacate nu a doua zi.

Tristetea de a nu fi pe moto pe drumurile insorite pe care le strabatem mi-o innec intr-o bere…cu alcool.
Plaiul Foii ne primeste cu ploaie si fara cer instelat. Parca toata apa pe care o asteptam de sus peste zi s-a amanat la ceasul serii. Baltile imense pe drumul incet ma fac sa nu mai regret ca nu am plecat pe doua roti de data aceasta. Consolarea vine si de la revederea cu Ciprian, chiar daca fara Berty sau Bandit. In fiecare an ii promit ca vin peste iarna la schi si acum imi reinoiesc promisiunea. Sper sa ma tin si de cuvant. Ma mai tenteaza si sa vin calare intr-o zi cu soare si sa la moto printr-o curte sa se odihneasca, in timp ce el ma va insoti pana sus pe creasta.

Seara povesim povesti cu lei paralei si serpalai, asta si dupa ce am vazut un serpalau pe drum. Fluturii de noapte isi dezmortesc aripile la lumina felinarelor. De la masa vecina de pe prispa aflu ca peste zi a plouat pret de o ora in creasta. In rest, Soarele a fost si el in munti.
Si daca seara am amintiri cu ursi in copilarie la Tusnad, dimineata ii aud glasciorul unuia spre Spirlea. Cum si Cristi l-a auzit si nu mi s-a parut doar mie, facem calea  ntoarsa, eu mai repede ca el.
Mai experimentez o data traversarea raului de munte desculta si am impresia ca picioarele imi raman in albie. Brrrr!

Ne luam la revedere de la Ciprian care ne rasplateste intalniea cu un pont: sa mergem spre Bran prin Tohanita, peste Predelut. Drumul este incantator si bucuria cu atat mai mare cu cat strabat un drum neumblat de mine pana acum.
La Bran ne rasfatam cu un kurtos din care eu cu greu imi scot nasul atras de aburii dulci, plini de nuca.

Satele dintre Bucegi si Piatra Craiuluio, insirate pe culoarul Bran – Rucar (sau Dragoslavele cum am invatat la facultate ca este corect) sunt inundate de verdele crud al ierbii prin ale carei picaturi se sspcalda soaele deloc lenes duminica aceasta.

Codobature zburdalnice isi fac drum peste culorile florilor de camp cu cicoare si ochiul boului – ce nume pentru ce floare!

Am asa o pofta de tavalit prin fan proaspat cosit…

Alifantis revine si el pe culoar.: “Du-ma fericire sus…”, dar noi tocmai am inceput sa coboram.Ne abatem din drum si traversam si Cheile Dambovicioarei. Le salut inaltimile si ma gandesc deja cu nostalgie la ce urmeaza.

Vara se pare ca a pus stapanire pe stancile de calcar. Sper ca ploile au cam obosit si ca soarele devine stapan pe urmatoarele weekenduri.

Cornelia Florea

www.cornelia-florea.blogspot.com

Am fost nevoit sa plec de doua ori pentru ca prima oara, in 16 iulie, m-am ratacit undeva in muntii prin zona Parscov datorita faptului ca am luat-o prea repede la dreapta la Berca. Nu mi-a parut rau pentru ca in felul acesta am testat in munti si calitatile off-road al GLK-ului 4 x 4, care s-a comportat impecabil.

A doua oara, dupa o saptamana am continuat drumul pe DN 10 dinspre Buzau spre Brasov pana la Patarlagele.

La Patarlagele am facut dreapta spre Colti pe un drum cu gropi, specific romanesc ca si peisajul si aerul ( aici nu fac bascalie, pentru ca zona este extraordinar de frumoasa, rupta parca din rai ).

In Colti este un penibil Muzeul Chihlimbarului pe care l-am lasat sa vegeteze in sos propriu si ne-am vazut de drum.
De la Colti la Alunis drumul este asfaltat ( o bucata chiar foarte bine ), dar distrus de ape pe alocuri datorita inundatiilor din vara asta. Intalnesti chiar si mijloacele de transport arhaice.

In momentul in care incepe urcusul spre centrul satului Alunis drumul este doar macadam, ingust in unele locuri si brazdat de canale si mini-torenti realizati de curgerea apei. Cand am inceput sa urcam deja ploua.

Complexul Rupestru de la Alunis este format dintr-o biserica si trei chilii, una din ele cu doua camere, toate sapate in stanca. Biserica a fost sapata in munte de catre ciobanii Vlad si Simion in urma unei revelatii, pe la sfarsitul secolului XIII si a servit drept loc de rugaciune multor generatii de calugari aciuati in complexul ieremit.

Biserica este atestata documentar la anul 1351 si a fost schit de calugari pâna la 1871, iar de atunci este biserica satului Alunis si are hramul “Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul”. Este printre putinele biserici vechi din tara in care se mai slujeste.

Biserica are doua incaperi. Interiorul este modest, dar cu o incarcatura spirituala aparte. Pe pereti sunt icoane vechi si odajdii bisericesti oferite de oamenii din sat. Ca sa compenseze frigul indurat de biserica de-a lungul anilor, credinciosii au inzestrat-o cu o fereastra cu geam termopan ( se vede in dreapta imaginii).

Pe o masuta cu lumanari si o cutie pentru donatii este un mesaj pentru credinciosi.

Incarcatura spirituala a locului face ca totul in jur sa fie de o frumusete aparte. Pe stanca de desupra bisericii se urca pe poteca din dreapta. Sus, sunt sapate in stanca scari pentru cei care vor sa scruteze valea. Satul lasa impresia unui COLT de lume aparte ( de dincolo de „Colti” :) ), cu o poveste rupta din negura timpului.

Inscriptiile din chilii, unele nedescifrate inca, rostesc si ele o rugaciune intru pomenirea nevoitilor calugari.

Locul este bine intretinut de catre crestinii cu dragoste de Dumnezeu din satul Alunis si merita trecut in circuitul turistic al celor ce vor sa vada locuri „asa cum sunt ele”, fara a fi patate de tarabele „comerciantilor de turism”.

In zona montana a muntilor Buzaului sunt peste 30 de pesteri naturale in care crestini dornici de viata duhovniceasca si-au gasit refugiul din fata navalirilor barbare: Agatonul Vechi si Nou, Pestera, Chilia lui Dionisie, Pestera lui Iosif, Fundatura, Ghereta, Bucataria, Casoaia, etc.

Data viitoare, cu rucsacul in spate, lasand masina la pensiunea de vis-a-vis de biserica poate vom poposi la unele dintre ele.

Experienţa pe care am trăit-o pe mare în urma unei călătorii cu yachtul la Istanbul mă face să spun că, nici pe departe, marea, aşa cum ni se înfăţişează ea de pe uscat, nu se lasa cunoscută. Şi că o astfel de călătorie, cu yachtul, este o incursiune nu numai în frumuseţea ascunsă a naturii dar şi o testare a capacităţilor tale fizice şi psihice. În cele ce urmează am să vă povestesc despre o călătorie unică, o călătorie pe care puţini dintre noi au şansa să o încerce, a life time journey, a life time experience…

Vântul, prietenul meu bun

Era într-o sâmbătă când am părăsit Mangalia la bordul unui yacht cu pânze pentru o regatta la Istanbul. Era prima mea călătorie mai lungă de o zi pe mare. Afară, un soare izbitor. Până să mă dezmeticesc, s-a şi dat startul şi pânzele s-au umflat de vânt şi barca a început să plutească lin pe ape. Mă simţeam bine, gata să fac faţă cu brio unei astfel de călătorii. Meticulozitatea care mă caracterizează m-a făcut să mă pregătesc cu atenţie: îmbrăcăminte de toate felurile (ce-i drept, mai mult de vară), mănuşi de yachting, şapcă (să mă apere de soare), încălţări speciale pentru navigat dar şi toate cele trebuincioase unei fete ca să supravieţuiască în orice mediu: forfecuţă, şerveţele umede pentru demachiat, toate miniaturale, ca să încapă cât mai economic în bagaj.

Mai târziu mi-am dat seama că erau inutile. Pe barcă, mai ales dacă eşti în competiţie şi nu într-o croazieră, uiţi cu desăvârşire că ai nevoie de astfel de gadget-uri. E suficient să îţi dai cu nişte apă rece pe faţă să te răcoreşti şi să te împrospătezi şi să-ţi schimbi tricoul de pe tine. Apropo de asta, căldura care m-a toropit în primele ore ale călătoriei mi-a dat peste cap ideea de ce înseamnă un bagaj de haine bine ales pentru o expediţie nautică: mi-ar fi trebuit un veşmânt alb de călugăriţă ca să supravieţuiesc soarelui care îmi străpungea parcă pielea sau un sari indian. Iar urechilor, care îmi rămăseseră afară din cauza şepcii, le-ar fi prins tare bine un văl arăbesc. O dată cu lăsatul serii, căldura s-a domolit, însă, şi peste mare s-a lăsat o linişte atât de adâncă de parcă aş fi fost într-un templu. Nu auzeam decât vântul care foşnea încet. Am început să-mi ciulesc urechile pentru orice adiere, oricât de mică ar fi ea. Surpriză însă. În acea seară, nici pic de vânt. Acalmia a durat câteva ore bune, iar prima suflare m-a trezit complet din amorţeală. Nu am apucat să ma bucur prea tare, însă, de primele adieri, că vântul s-a şi înteţit. A pornit dintr-o dată tare. În rafale. Green-urile (căci aşa se numesc vântoasele care suflă supărate, cu putere, pentru ca apoi să se liniştească într-o secundă) ne-au aţintit calea vreme de vreun ceas, după care s-a pornit FURTUNA.

Când marea se supără

A început în zorii zilei. Cu vânt şi valuri mari. Mare de gradul şase, spun marinarii. Adică pe o scară de la 1 la 9, răzvrăteala talazurilor era de nota 6. Împinse cu putere de vânt, pânzele bărcii se înclinau aproape de nivelul apei. Valurile ne ridicau şi ne coborau ca la rodeo. Dar peisajul mării supărate era copleşitor. Trei ore cât a durat furtuna, m-am luptat la propriu să mă ţin pe picioare în barcă, să răzbesc frigul şi valurile care mă udau până la piele. Trei ore par nesfârşite. La capătul lor, eram udă leoarcă şi frigul îmi intrase atât de tare în oase încât aveam impresia că nimic nu mă poate încălzi. După aproape 24 de ore de navigat incluzând furtuna, am încheiat prima etapă a călătoriei. Destinaţia: Sozopol, Bulgaria. Nu o să mă opresc la a povesti cele întâmplate pe uscat, căci această istorisire este dedicată în exclusivitate navigaţiei pe mare.

O să vă spun doar că am înnoptat în port, i nbărcuţa pe care la sfârşitul unei călătorii de acest gen o percepi ca pe cel mai bun prieten: acolo mănânci, acolo dormi, cu ea te deplasezi. Pare inconfortabil la prima vedere, dar cine nu a dormit vreodată legănat de valuri nu cunoaşte sentimentul acesta de bine. Fie că dormi afară pe punte şi simţi vântul care te răcoreşte plăcut, fie că dormi înăuntru cu urechea lipită de carenă şi auzi susurul apei, senzaţia e unică. Şi merită încercată.

Din nou, pânzele sus

Noaptea a trecut, am ridicat din nou pânzele şi am pornit spre Istanbul. Furtuna se oprise, dar vremea tot capricioasă era. De la regretele că nu aveam sari, am început să tânjesc după pantalonii mei de trening. Da, da, nu contează că suntem în luna august. Vântul sufla cu destulă putere. Am început să regret şi faptul că nu îmi luasem nicio bluză strâmtă, căci sub toate tricourile mele largi, vântul flutura în voie. După ore întregi de rodeo pe mare, vă spun cu mâna pe inimă că am uitat ce înseamnă să stai drept. Balansul valurilor m-a făcut să stau ca o felină pregătită de atac. Nu ştiam cât de puternic va fi impactul bărcii ridicate de un val şi cât de tare trebuie sa mă încordez ca să îmi menţin echilibrul. În plus, am devenit extrem de atentă: pe unde păşesc să nu alunec, de ce să ma ţin să nu cad. Tot corpul meu făcea eforturi pe care nici nu le percepeam, aveam senzaţia că am căpătat puteri înzecite pe care nici nu ştiam că le am. Trebuia să fiu iute, ageră şi îndemânatică. Şi foarte disciplinată. Un singur lucru greşit te poate costa viaţa. Mă gândeam că într-un fel e… ca la armată. Asta dacă stai să te gândeşti la rigoarea pe care ţi-o impune navigaţia. Nu cred că ar fi însă cinstit faţă de mare să fac o astfel de asemuire întrucât navigaţia m-a făcut (pe mine cel puţin), în primul rând, să preţuiesc natura şi să o respect, dar nu numai – să preţuiesc şi lucrurile cu care sunt obişnuită pe uscat. Dar, pe fond, şi armata şi yachtingul au un rol formator: disciplinează, responsabilizează, ascut simţurile şi conferă îndemânare, rezistenţă fizică şi psihică.
Când s-a lăsat seara am văzut cel mai frumos apus din viaţa mea. Un soare ca o bilă de foc. Cerul colorat ireal. După apus, un alt tablou măiastru: cerul înstelat. Mă uitam neîncetat la Calea Lactee care părea un şuvoi de lapte, la Carul Mare şi, numărând în prelungirea lui de cinci ori distanţă dintre roţile din spate, am descoperit Steaua Nordului, cea mai de încredere călăuza a navigatorilor, căci ea îţi arată întotdeauna nordul şi te ajută să te orientezi atunci când în jurul tău e numai apă.

Patru ore somn, patru ore cart

Două zile şi două nopţi pe mare. Fără nicio oprire pe uscat. Atât am făcut până acasă. Timpul nu s-a mai împărţit în ore, ci în carturi. Patru ore de cart, patru ore de somn. Adică patru ore de veghe la timonă şi apoi patru ore binecuvântate de somn. Patru ore nu par un timp îndelungat, dar socotind că a sta de cart înseamnă să mânuieşti barca, să fii cu ochii în patru la semnele care ar putea prevesti furtuna, să scrutezi orizontul cătând alte vapoare care ar putea să-ţi vină în cale, să scrutezi şi apele cu atenţie la stânci (dacă navighezi costier), să fii atent la busolă şi la direcţia pe care o ţii, credeţi-mă, nu e aşa uşor. Aşa că mi-am setat creierul să funcţioneze după această nouă dimensiune a vieţii pe barcă: am fragmentat cele opt ore clasice de somn şi m-am rugat să funcţionez la parametri normali. Noaptea mi s-a părut cel mai dificil. Nu vedeam decât stelele. În jurul meu – negru, doar vapoarele sau alte ambarcaţiuni. Le vedeam ca pe nişte luminiţe îndepărtate. Cu cât erau mai îndepărtate, mă chinuiam să scrutez orizontul, să mijesc ochii ca să disting care e direcţia lor de mers. Dacă vezi luminile roşu şi verde e clar că ambarcaţiunea se îndreaptă spre tine, dacă vezi lumina albă înseamnă că îi vezi pupa. Iar dacă vine spre tine trebuie să fii şcolit, să ştii cum să eviţi o coliziune, căci pe mare sunt, la fel ca şi pe uscat, reguli de prioritate şi tehnici de evitare a coliziunilor. În plus, noaptea am primit instrucţiuni clare în ceea ce priveşte siguranţa mea. Vesta de salvare şi hamul cu care te legi de barcă au fost accesorii obligatorii, căci mânuirea bărcii în întuneric este greoaie, iar manevra de om la apă e dificil de executat pe timp de noapte şi cu şanse mici de reuşită dacă nu ţi-ai luat toate măsurile de precauţie. Nu e o joacă. Sailingul, pe cât e de frumos, pe atât e de riscant. O secundă de neatenţie te poate costa viaţa. Aşadar, timp de două zile am navigat neîncetat să ajungem din nou la Mangalia. O zi şi o noapte petrecute în larg fără să văd urmă de ţărm. Fără să mai am noţiunea timpului, aşa cum o cunoşteam, dată de ceas. Pe mare e doar răsărit şi apus. Am învăţat să aproximez orele după locul soarelui pe arcul ceresc: e dimineaţă, e amiază, se apropie înserarea. În aceste două zile am învăţat aşadar că există un altfel de timp, cel al naturii , care trece într-un mod cu totul şi cu totul diferit de cel de pe uscat. Nu se condensează, ci se măreşte şi îţi dă posibilitatea să meditezi la lucruri la care de obicei nu prea ai timp să te gândeşti.

A life time experience

Am început această istorisire catalogând-o drept a life time experience. Aşa a fost. Dincolo de a descoperi frumuseţea naturii, această călătorie pe mare a avut, pentru mine, un rol iniţiatic. Să admiri natura e un lucru, să o respecţi pentru că i-ai cunoscut depotrivă şi ajutorul şi mania e alt lucru. E o lecţie de viaţă pentru că aşa îţi dai seama ce înseamnă condiţia umană, cât de neînsemnat eşti în faţa forţelor naturii. De aici şi conduita, impropriu spus, civică a marinarilor. Ei nu aruncă în apă plastic sau obiecte care nu sunt biodegradabile. Şi dacă nu o fac pe mare de ce, o dată ajunşi pe uscat, ar arunca hârtii pe jos?  E acelaşi lucru. Am mai învăţat să am răbdare. Aşa cum spuneam, pe mare timpul capăta alte dimensiuni. Nu degeaba există vorba din bătrâni: cu răbdarea treci marea. Abia acum i-am înţeles sensul. Cu un vânt bun faci cam patru, cinci mile pe oră. Asta înseamnă cam 9 kilometri. Fără răbdare, simţi că înnebuneşti, că nu mai ajungi o dată la destinaţie. Apoi intervine ascuţimea simţurilor: la capătul călătoriei m-am suprins că ascultam cu mai multă atenţie şi parcă şi vedeam mai în profunzime. Nu mai pun la socoteală îndemânarea pe care am căpătat-o executând diverse manevre. O velă mânuită necorespunzător pe timp de furtună îţi poate culca barca în apă, un pas greşit te poate, de asemenea, arunca în apă. Şi peste toate acestea, echilibrul psihic fără de care nu rezişti pe mare. Şi pe care ţi-l formezi păstrându-ţi calmul în situaţii neprevăzute şi periculoase sau răbdarea în situaţii la polul opus. O dată ajunsă la liman, pe uscat, am ajuns să preţuiesc şi confortul meu de acasă, banalitatea unei cafele savurate pe un şezlong sau frumuseţea unei grădini cu flori şi, în general, frumuseţea lucrurilor pe care nu le întâlneşti pe mare. Măcar un pic, am început să văd viaţa cu alţi ochi. Ceea ce nu o să uit însă, şi cred că e cea mai importantă lecţie învăţată după această călătorie, e că reîntoarcerea la natură ne face să fim mai buni, mai conştienţi, mai disciplinaţi, mai răbdători, într-un cuvânt… mai oameni.

Suntem punctuali si prindem si parada carutelor si a cailor. Peste verdele ingalbenit de toamna se aude nechezat de cal si chemare de tulnic.
Incalec pe rand pe Lotzi si pe Soimul, cel din urma mult mai naravas, cum ii arata si numele. Curajul pentru Soimul mi-l iau dintr-o bere de 2,5 lei. In schimb, albacenii “sunt satui de cat or calarit”.

E soare, iar motii au zambet sincer si curat ca aerul de Apuseni. Caii din Tara Motilor sunt munciti: “cand aduc lemnele, la vale, alearga, altfel le vin lemnele peste picioare”.

La Targul din Albac se amesteca mirosul de vata de zahar cu cel de balega de cal. Costumele populare sunt asortate cu adidasii, adesea albi, sau cu tenesii chinezesti. Interesanta imbinare intre porturile celor doua civilizatii! Dar, am cautat si am gasit, totusi, si o pereche de opinci!

Acumularea de la Mihoesti – la Sorlita – a cauzat si aici, ca si in alte locuri, stramutarea caselor din valea Ariesului in deal. Drumul merge foarte pe sus, spre coada lacului, de la Albac la Ponorel.

Trecem in incursiunea noastra prin Tara Motilor si prin Sohodol, de unde este Nicolae Furdui Iancu, iar mai departe prin Vidra de Sus, de unde era un alt Iancu, mult mai cunoscut: Avram Iancu. In zona, numele satelor este luat dupa numele de familie cel mai raspandit in sat. In satul Puiulesti majoritatea se cheama Puiu. Vad pe harta si Floresti. Oare am ceva neamuri pe acolo?

Salutam din mers biserica Goesti, de pe la 1700 si ceva, asemanatoare celor de lemn din Maramures, acum pe lista UNESCO.
Oprim sa vedem melci de pe dealul lor  – Dealul cu melci – si de departe auzim Cascada Pisoaia. Interesant cum cele mai multe cascade si cascadute in tara noasrta sunt Pisoaie sau Chisatoare. Ce imaginatie are romanul!

Uneori, vidrele mai dau iama in pastravariile locale. Nu se satura sa manance 2-3 pesti, ci ii omoara pe toti, cica asa le-ar fi obiceiul.
In vizita pe la localnici, nu scapam sa fim tratati cu o tuica (tareeeeeeeeeeeee), sirop de fructe de padure – cel mai adesea afine sau afinata, apa de izvor si placinta cu branza pe lespezi…fierbinte si buuuuuuuuuuna.

E perioada in care infloreste Trambita Ciobanului – Gentiana (ciliata).
Imi pica in mana o monografie a Albacului si aflu ca de pe aici a plecat Horea la Viena – de 3 ori – mergand pe jos cate 32 de zile la dus si 32 la intors. Mai citesc cum ca motii se trag dintr-un neam de celti si mai sunt numiti topi – oameni cu plete .
Regionalismele s-ar putea sa iti puna probleme in alegerea bucatelor de la masa. Poate va fi o surpriza pentru tine sa stii ce gust au ciopaturile (oase de porc afumate), corobetele (poame uscate), porodicii (gogonelele), chisalita (zeama de mere pisate bine cu paine), picioci balmujiti (cartofi fierti cu lapte acru), mamaliga toponita (branza, unt, jumari), lasca (supa de taitei de casa).

Prin paduri poti vedea cotobare (veverite) atunci cand nu e comosar (vreme rea).
Dimineata ma bucur de o cana fierbinte cu lapte de la tata vacii, fara cunostinta de raft de magazin, dulceata groasa de afine, unt gras, numai bune de intins pe painea de vatra. Dovlecii ies ca niste sori din iarba verde si uda, de parca ar incinge aburii de dimineata. Ploaia se porneste, dar e bine venita. e de aici!
Alegem sa plecam din Apuseni – mai bine zis Mihai alege, cu buna inspiratie – urmand drumul Albac – Baia de Aries – Turda, prin Salciua de Jos, cu deviere – cum altfel – pe la Sub Piatra.

Intram in Masivul Bedeleu – Trascau si batem la poarta Hudei lui Papara.

Impresionante porti in stanca a sapat apa! Cautam si Poarta Zmeilor, dar Zmeii nu sunt acasa sa ne-o deschida. Imi amintesc si de Ghetarul de la Vartop, de cat de facsinata eram de “pictura din intuneric”.

Nu as stii sa spun in ce anotimp suntem.

Cate un cal ratacit – sau nu – mai necheaza din departare. Inainte de Sebes, ma gandesc si la Blaga cum se destainuia ca nu “striveste corola de minuni a lumii si nu ucide cu mintea tainele ce le intalneste”, trecand prin Lancram.

Un ultim popas il facem la Cetatea Calnic. Mihai imi ghiceste parca gandurile si dorintele de noi descoperiri. Nici el nu mai fusese pe la aceste ziduri si ne-am bucurat astfel de noua intalnire.

Pana cand acordurile de orga s-au intrepatruns cu cele de microfon in ecou al “localnicilor” de peste drum. Se repeta o manea.

Strabatem aceeasi Vale a Oltului cu popas la micii – mari de la Dedulesti.
“Te grabesti acasa?”, vine o intrebare la intrarea in oras. Mihai mai are o surpriza: un avion abandonat pe un camp.

In departare dorm ruinele Manastirii Chiajna, subiectul primei mele incercari de cuvinte puse pe Dor de Duca.

Si asa, plimbarea in Apuseni se termina – cum altfel – la apus!
Cornelia Florea

www.cornelia-florea.blogspot.com